Dupa concedieri, de ce cei ramasi sunt adesea cei mai epuizati?
In ultimele luni am auzit aceeasi poveste in versiuni diferite, de la oameni diferiti, din companii diferite.
Colegi concediati. Motivul oficial: restructurare, eficientizare, integrare de tehnologie. Citit printre randuri: AI-ul face acum o parte din ce faceau ei. Sau cel putin asa spune managementul.
Tu ai ramas. Si acum lucrezi cat lucrau doi. Sau trei. Cu aceeasi norma platita, cu aceleasi ore in zi, cu un volum care a crescut in mod vizibil si cu o frica discreta, dar prezenta, ca daca nu te ridici la nivelul cerut, urmatoarea lista cu nume ar putea sa te includa si pe tine.
Nu este paranoia. Nu este slabiciune. Este un raspuns rational la o situatie care este, obiectiv, grea.
Vreau sa vorbim despre ce se intampla de fapt.
Ce simte cineva care a ramas dupa o restructurare masiva
Exista un termen in psihologie pentru ceea ce traiesc oamenii care supravietuiesc unui eveniment in care altii au pierdut. Se numeste sindromul supravietuitorului.
Nu ma refer la suferinta dramatica. Ma refer la ceva mai subtil si mai uzant: un amestec de usurare ca nu esti tu cel concediat, de vina ca te simti usurat, de presiune constanta sa justifici ca meriti locul ramas si de hipervigilenta la orice semnal ca urmeaza un nou val.
In cabinet, oamenii nu numesc asta sindromul supravietuitorului. Il numesc “stres”, “oboseala” sau “nu stiu ce am, dar nu mai sunt eu”.
Unii spun ca au ajuns acasa si nu mai au nimic de oferit. Altii ca nu mai stiu sa se opreasca din munca, pentru ca a te opri pare riscant. Altii ca dorm prost de luni de zile si nu inteleg de ce, pentru ca “merge bine la serviciu”.
Merge bine. Dar cu ce pret?
Ce face mintea ta cand stie ca locul tau nu mai este garantat
Creierul tau este construit sa detecteze pericolul. Cand simte ca pozitia ta este nesigura, chiar daca nimeni nu ti-a spus nimic explicit, intra intr-un mod de functionare pe care neurologul l-ar numi hipervigilenta.
Esti mai alert. Verifici semnalele. Analizezi tonul din emailuri. Observi cand seful tau nu te saluta la fel ca ieri. Iti amintesti fiecare greseala mica din ultima luna.
Aceasta stare nu este imaginatia ta. Este sistemul tau nervos care face ce a fost construit sa faca: sa te tina in siguranta.
Problema este ca hipervigilenta constanta este extraordinar de obositoare. Sistemul nervos nu face diferenta intre un pericol fizic real si un email cu subiect “discutie urgenta de la manager”. Reactia biologica este aceeasi: cortizol crescut, atentie dirijata spre amenintare, corp in stare de gata.
Cand aceasta stare dureaza saptamani sau luni, rezultatul nu este ca devii mai productiv. Rezultatul este burnout-ul.
Despre volumul de munca si noua normalitate inventata
Exista ceva ce trebuie spus direct.
Cand o companie concediaza 20% din echipa si asteapta ca cei ramasi sa absoarba munca celor plecati, nu a rezolvat o problema prin eficienta. A transferat o problema catre angajatii ramasi.
Iar tu, pentru ca esti bun la ce faci, pentru ca te simti responsabil, pentru ca ti-e frica, absorbi. Lucrezi mai mult. Iti sacrifici serile, weekendurile, somnul. Iti spui ca este o perioada. Ca trece.
Uneori trece. Alteori devine noua normalitate: acceptata tacit, niciodata discutata explicit, asteptata constant.
Nu iti spun asta ca sa te ineci in frustrare. Ti-o spun pentru ca este important sa numesti corect ceea ce traiesti. Nu este o slabiciune a ta. Nu este ca nu esti destul de eficient sau destul de rezistent. Este o structura obiectiv nesustenabila in care ai fost pus.
Iar corpul tau stie asta, chiar daca mintea ta incearca sa o rationalizeze.
Semnele pe care le ignori pentru ca “merge bine”
Oamenii in aceasta situatie rareori vin la terapie si spun “am burnout de la restructurare”. Vin si spun:
“Sunt obosit, dar toti sunt obositi.”
“Nu ma mai bucur de lucruri, dar poate e o faza.”
“Acasa sunt iritabil si nu inteleg de ce. La serviciu sunt bine.”
“Nu mai stiu sa ma opresc din munca. Chiar si cand nu am ce face, nu ma pot relaxa.”
“Dorm prost de cateva luni.”
“Nu mai stiu cand am simtit ultima oara ca sunt cu adevarat bine.”
Daca te recunosti in mai mult de doua dintre acestea, nu este o faza. Este semnalul unui sistem nervos care a functionat prea mult timp in stare de alerta si care a inceput sa cedeze, nu dramatic, ci lent, invizibil, in fiecare zi.
Ce se poate face
Nu am sa iti spun sa meditezi dimineata sau sa iti faci o lista de prioritati.
Ce pot sa iti spun, din practica, este ca primul pas nu este o solutie tehnica. Este sa recunosti ca ceea ce simti are un nume si ca nu este vina ta ca il simti.
Dupa asta, exista lucruri concrete de facut. Unele tin de modul in care iti gestionezi energia si limitele, nu prin disciplina mai stricta, ci prin intelegerea a ce se intampla in tine si in jurul tau. Altele tin de tiparele vechi care fac ca aceasta situatie sa loveasca mai tare in tine decat in colegul de langa tine, cu aceeasi poveste de birou.
Ambele se lucreaza. Nu singur, neaparat. Dar se lucreaza.
O nota finala
Daca ai citit pana aici, probabil ca te-ai recunoscut undeva in text.
Nu iti cer sa faci nimic acum. Iti cer doar sa iei in serios ce simti. Sa nu il minimizezi, sa nu il explici cu “e stres normal”, sa nu astepti sa treaca de la sine.
Ceea ce traiesti este real. Meriti sa intelegi!
Ioan Tudor | Psihoterapeut | ioantudor.ro
Dupa concedieri, de ce cei ramasi sunt adesea cei mai epuizati? Read More »










